Călătoria începe cu un refren vechi al lui Paolo Conte, ascultat în maşina închiriată pe aeroportul Fiumicino, într-o dimineaţă de toamnă. Versurile te însoţesc pe drumurile care duc spre Umbria, ca o promisiune de melancolie şi lumină caldă. Aici, între coline şi sate cocoţate pe stânci, Italia îşi dezvăluie chipul tăcut, departe de ritmul marilor oraşe. E o Italie care miroase a pământ, a trufe şi a vin, o Italie care îmbătrâneşte frumos, ca un portret în ulei uitat în pod.

Când avionul a atins pista la Fiumicino, soarele abia se ridica peste Roma. Aerul era moale, translucid, iar primele acorduri din „Via con me“ de Paolo Conte s-au potrivit perfect cu emoţia drumului ce urma. Am luat maşina închiriată – un Fiat 500 roşu – şi am pornit spre nord, lăsând în urmă aglomeraţia Capitalei. Pe măsură ce autostrada se îngusta, Roma se dizolva într-un decor rural….