City nu a prea meritat să învingă în finală, dar a demonstrat adevărul vechi cum că o finală nu se joacă, ci se câștigă. Inter a jucat-o așa cum trebuie, surprinzător de precis în tot ce a făcut, și a scăpat-o printre degete dintr-un singur motiv: nu a vrut să vadă realitatea pe care ea însăși o construia, minut cu minut, metru cu metru. Un bizar paradox al fricii a făcut-o să rateze patru mari ocazii, să-și atragă neșansa în principalele momente ale jocului (cum sare mingea aia dată prost de Bernardo Silva în blocaj, fix la Rodri!, cum se ferește de ea  Calhanoglu…) Ce meci ciudat, ce rezultat nedrept și toate acestea pentru că, în timp ce demontau mitul și jocul lui Guardiola, interiștii lui Simone Inzaghi refuzau să creadă că se poate obține ceea ce chiar se putea, grație lor. Ați mai văzut așa ceva?

Oho! Și nu doar în finale, dar să rămânem la ele. În 2016, la Milano, poftim, Atletico a jucat mult mai bine ca Real, dar s-a…